Feed on
Posts
Comments

Mai ştiţi cădiţele acelea mici din plastic pentru îmbăiat bebeluşi? Aveau şi ai mei una, am folosit-o până pe la 10-11 ani … mi-era frică de apă şi cada cea mare părea ca un ocean. Revenind la poveste, am decolat prima oară de pe aeroportul Băneasa la sfârşitul anului trecut, după sărbători, şi am fost surprins de ingeniozitatea celor de la control bagaje. Setul de tăvi în care se plimbă genţile pe bandă era completat de o astfel de cădiţă din plastic. Cum ar zice Borat: Naaaaiss!

N-am fost suprins de una din caracteristicile româneşti de grup: dorinţa de îmbulzire. Când stau la coadă e musai ca cel/cea din spatele meu să mă împingă, gentil ce-i drept, înspre punctul terminus al cozii (casă, ieşire, intrare). Dorinţa de a trece la nivelul următor. The next level syndrome.

Treaba asta se simte din plin când zbori cu Wizzair, care nu repartizează locurile în avion şi deci buluceala apare în scenă. Toţi avem locuri, avionul nu decolează până nu ne îmbarcăm cu toţii şi dispersia corpurilor în caz de accident este oricum la întâmplare, dar imediat cum uşile autobuzului care ne ducea la aeronavă s-au deschis, a început cursa. Alergătura cu bagaje spre scară, oprită decepţionant de o stewardesă.

Îmbulzeala fără rost se poate observa şi la banda pentru bagaje, la sosire. De îndată ce se pune în mişcare, românii se aruncă unul peste altul în dorinţa de a ocupa un loc strategic, cu privelişte spre gaura care scuipă genţi. Tot pentru next level, cred.

Tânăra generaţie lasă şi ea în continuare de dorit. Un tovarăş, cam pe la 25-30 ani, bine îmbrăcat, cu aspect de fost student, soseşte la checkin, vede că o casă pare mai liberă, ignoră coada comună formată pentru 3 case de checkin şi se înfiinţează acolo. Când să deschid gura să-i explic de ce noi ăştialalţi mai nătărăi stăm toţi la coada lungă, mi-a luat-o înainte un amic d-al lui şi s-au pus la rând, spre nemulţumirea specimenului.

În avion am găsit un loc liber pe acelaşi rând cu individul şi la aterizare am observat cum şi-a dat drumul la centură imediat ce avionul a atins pista şi cu un gest prin care indica “durerea-n cot”, după ce prietenul lui (acelaşi de mai devreme) i-a zis că încă nu-i voie, şi-a pornit telefonul. Aspecte minore, din viaţa de zi cu zi, care subliniază că regulile-s pentru fraieri, baah.

În rest, Bucureştiul e un oraş frumos, unde-mi place să fiu vizitator de sărbători, când bucureştenii nu-s acasă.

Be Sociable, Share!