Năravuri tradiţionale româneşti
January 12th, 2009 by paul
Mai ştiţi cădiţele acelea mici din plastic pentru îmbăiat bebeluşi? Aveau şi ai mei una, am folosit-o până pe la 10-11 ani … mi-era frică de apă şi cada cea mare părea ca un ocean. Revenind la poveste, am decolat prima oară de pe aeroportul Băneasa la sfârşitul anului trecut, după sărbători, şi am fost surprins de ingeniozitatea celor de la control bagaje. Setul de tăvi în care se plimbă genţile pe bandă era completat de o astfel de cădiţă din plastic. Cum ar zice Borat: Naaaaiss!
N-am fost suprins de una din caracteristicile româneşti de grup: dorinţa de îmbulzire. Când stau la coadă e musai ca cel/cea din spatele meu să mă împingă, gentil ce-i drept, înspre punctul terminus al cozii (casă, ieşire, intrare). Dorinţa de a trece la nivelul următor. The next level syndrome.
Treaba asta se simte din plin când zbori cu Wizzair, care nu repartizează locurile în avion şi deci buluceala apare în scenă. Toţi avem locuri, avionul nu decolează până nu ne îmbarcăm cu toţii şi dispersia corpurilor în caz de accident este oricum la întâmplare, dar imediat cum uşile autobuzului care ne ducea la aeronavă s-au deschis, a început cursa. Alergătura cu bagaje spre scară, oprită decepţionant de o stewardesă.
Îmbulzeala fără rost se poate observa şi la banda pentru bagaje, la sosire. De îndată ce se pune în mişcare, românii se aruncă unul peste altul în dorinţa de a ocupa un loc strategic, cu privelişte spre gaura care scuipă genţi. Tot pentru next level, cred.
Tânăra generaţie lasă şi ea în continuare de dorit. Un tovarăş, cam pe la 25-30 ani, bine îmbrăcat, cu aspect de fost student, soseşte la checkin, vede că o casă pare mai liberă, ignoră coada comună formată pentru 3 case de checkin şi se înfiinţează acolo. Când să deschid gura să-i explic de ce noi ăştialalţi mai nătărăi stăm toţi la coada lungă, mi-a luat-o înainte un amic d-al lui şi s-au pus la rând, spre nemulţumirea specimenului.
În avion am găsit un loc liber pe acelaşi rând cu individul şi la aterizare am observat cum şi-a dat drumul la centură imediat ce avionul a atins pista şi cu un gest prin care indica “durerea-n cot”, după ce prietenul lui (acelaşi de mai devreme) i-a zis că încă nu-i voie, şi-a pornit telefonul. Aspecte minore, din viaţa de zi cu zi, care subliniază că regulile-s pentru fraieri, baah.
În rest, Bucureştiul e un oraş frumos, unde-mi place să fiu vizitator de sărbători, când bucureştenii nu-s acasă.
Related posts:
- Biletul de autobuz şi eliminarea pietonilor Proaspăt sosit în Bucureşti am purces cu elan să rezolv...
- Exista protectia animalelor in Romania? De dimineata, in drum spre servici, un cal priponit in...
- Directia Pasapoarte Bucuresti Bine ati venit in Europa! Poveste adevarata intamplata ieri (n-am...
- Satisfactia lucrului bine facut sau Diferenta intre a face ceva ca lumea si a...
- Posta Romana – izvor nesecat de prostie De fiecare data cand ajung cu vreo treaba la Posta...
Ei….nu e chiar asa. Lume necivilizata exista peste tot in lume si cei care calatoresc cu avionul nu sunt toti neaparat romani.
fresca sociala foarte pertinenta.
Trebuie sa zbori foarte departe si neaparat sa schimbi 2-3 avioane in timpul asta ca sa scapi de mioriticii astia…
Distractia e cand pe un aeroport de la capatul lumii vezi pe unul care are multe bagaje… si… are ciorapi inchisi la culoare in “adidasi”.
Atunci negresit ai dat peste un mioritic.
@Miha: Ce anume nu e “chiar aşa”? Tot ce-am scris mai sus e adevărat.
Nu ştiu cum este peste tot în lume, dar noi românii suntem ceva special. O caracteristică pe care-am identificat-o este lipsa simţului comunităţii. “Las’ să-mi fie mie bine” se observă peste tot, inclusiv în cazurile din post, în aspectul oraşelor, în trafic. Excepţiile sunt doar excepţii.
[...] întors cu Wizzair. Cineva zicea într-un comentariu la postul în care descriam experienţa de la zborul dus, că “Ei…nu e chiar aşa. Lume necivilizata exista peste tot in lume si cei care [...]